Liberalismul românesc, în forma sa instituțională și organizată, împlinește un secol și jumătate de existență. O istorie cât o națiune.
Liberalismul trece printr-un moment de cotitură. În întreaga lume, ceea ce părea a fi victoria definitivă a democrației liberale – cu alegeri libere, drepturi individuale și economie de piață – este contestată de valuri iliberale, autoritare sau pur și simplu cinice. De la Washington la Budapesta, de la New Delhi la Tel Aviv, valorile liberale sunt fie relativizate, fie demonizate.
În acest context, aniversarea a 150 de ani de la fondarea Partidului Național Liberal din România este un moment de reflecție: ce mai înseamnă astăzi liberalismul? Ce a fost el pentru România? Și, mai ales, ce poate fi?
Privit retrospectiv, PNL a fost expresia locală a unei idei europene mai largi: că progresul se obține prin instituții, prin educație, prin libertate economică și printr-un stat de drept funcțional. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România avea nevoie disperată de o arhitectură modernă, iar liberalii – Brătianu, Kogălniceanu, Golescu – au furnizat proiectul. Constituția din 1866, proclamarea independenței în 1877, reforma agrară sau dezvoltarea infrastructurii au reprezentat încercarea de a sincroniza România cu Europa occidentală.
PNL a fost o mișcare națională, nu doar un partid politic, PNL a fost sinonim cu istoria României moderne și occidentale, a fost cel care, prin vocația sa, doctrina, idealurile și liderii săi, a transformat România dintr-un principat fără independență, vasal marilor puteri, într-o națiune cu vocație de putere regională și continentală.
Astăzi, PNL rămâne cel mai autentic partid, ca definiție a doctrinei și valorilor, iar după 35 de ani de democrație, formațiunea a continuat să fie în toate momentele cruciale și definitorii: renașterea democrației parlamentare și a economiei liberale, pactul de la Snagov, reorientarea pro-europeană a țării (1996-2000) și marile reforme pentru NATO și UE, aderarea la UE și primii ani de apartenență la Europa instituțională (2004-2008), iar, de 6 ani (2019-prezent) este, neîntrerupt la guvernare, păstrând drumul european al României într-una din cele mai grele perioade. La nivel local, nu există astăzi județ al României unde forța modernizatoare a PNL să nu fi transformat localitățile. Cei mai vizionari, harnici și dedicați aleși locali sunt, în bună măsură, liberali.
PNL este astăzi parte a patrimoniului european și național, fiind cel mai vechi partid din UE și din Parlamentul European și național.
Dar liberalismul românesc nu a fost mereu consecvent cu propriile sale idealuri. În perioada interbelică, PNL a fost adesea excesiv de elitist, ignorând realitățile sociale profunde ale unei țări în care majoritatea populației trăia la limita subzistenței, deși a fost arhitectul marii reforme agrare din 1921. Dorința acerbă de industrializare a țării și susținerea capitalului autohton printr-o politică agresivă a îndepărtat potențiale implanturi de know-how și capital, de care România interbelică avea mare nevoie.
După 1990, liberalismul a fost principalul mijloc de reconectare cu lumea occidentală și mișcarea care a promovat consecvent un amestec de libertate economică, libertățile individuale și un contract social bazat pe statul de drept.
O realitate este de necontestat acum, la acest moment de mare bilanț: fără liberalism, România nu ar fi fost membră a NATO sau a Uniunii Europene. A fost o generație de lideri liberali – înțeleși aici nu doar ca membri de partid, ci ca promotori ai unui ethos – care a făcut alegerea strategică corectă: Occidentul.
Într-o epocă în care alte țări din regiune cochetează cu modele autoritare, România a rămas ancorată în arhitectura occidentală. Acesta este, poate, cel mai mare merit al liberalismului românesc contemporan.
Dar întrebarea rămâne: ce urmează?
În fața noilor crize – climatice, tehnologice, demografice – liberalismul are de înfruntat o provocare existențială. Poate el oferi soluții reale la inegalitățile care au crescut în epoca globalizării? Poate el face față anxietăților identitare și noilor forme de radicalizare? Poate apăra ordinea internațională liberală într-o lume a multipolarismului agresiv?
Pentru România, miza este clară: să nu tratăm liberalismul ca pe un set de clauze de manual, ci ca pe o metodă vie de adaptare, de reinventare. Avem nevoie de un liberalism care să depășească retorica de partid, să propună politici curajoase, să recâștige încrederea cetățenilor prin rezultate – nu doar prin loialitate ideologică.
Liberalismul nu este o religie. Este o tehnologie politică sofisticată, capabilă să îmbine libertatea cu responsabilitatea, piața liberă cu echitatea socială, statul eficient cu cetățeanul activ. România are nevoie, mai mult decât oricând, de această tehnologie.
La 150 de ani de la fondarea sa, Partidul Național Liberal nu are doar datoria de a-și onora trecutul. Are obligația de a-l depăși. Numai astfel liberalismul va fi din nou relevant – nu ca doctrină de muzeu, ci ca motor al unei Românii moderne, reziliente și democratice într-o lume tot mai instabilă.
La mulți ani, PNL!
La mulți ani liberali, din interiorul sau din afara PNL!
