Am pornit dezbaterea despre restructurarea politicii externe românești de la nevoia ca Ministerul de Externe să fie reașezat în ierarhia priorităților în cadrul guvernului și să își recâștige rolul în organizarea administrativă a statului.
La fel de importantă este însă și nevoia de restructurare conceptuală în înfăptuirea politicii externe românești. Adaptarea la noul context global nu se poate produce cu succes în absența unei dezbateri conceptuale, a unui proces de reflecție la nivelul decidenților. Chiar dacă marile direcții rămân aceleași, nu ne putem limita la execuția lor automată în cadrele conceptuale stabilite în urmă cu mai mult de un deceniu. Avem nevoie de inovație intelectuală și creativitate, de idei și abordări noi.
Politica externă românească – de unde pornim?
În acest demers trebuie să plecăm de la câteva observații cu privire la starea actuală a politicii externe românești.
Prima dintre ele este pierderea de importanță a României în plan internațional. Nu ne referim aici nici la NATO, nici la poziția României ca actor cheie în securitatea regională. Vorbim de faptul că, dincolo de aceste elemente - chiar dacă relevante, România nu joacă un rol cu adevărat semnificativ, pe măsura potențialului său, în niciun fel de spațiu, fie cel european, fie regional, fie că vorbim de Orientul Mijlociu, Africa, Asia, fie chiar și în cadru multilateral. România nu mai există în planul marelui joc internațional, nici măcar pe cât o făcea în anii ’70 – ’80.
În al doilea rând, România pare nepregătită pentru viteza schimbărilor. După 30 de ani de relativă predictibilitate a relațiilor internaționale post 1989, dominate de Pax Americana, parcurgem o perioadă de reașezări succesive și impredictibile aproape de la o zi la alta. Trăim într-o epocă de „accelerare” a istoriei în care avem nevoie de spontaneitate, reacție, imaginație și curaj. Lumea se va reașeza cu sau fără România, întrebarea este dacă ne dorim cu adevărat să participăm activ la modul în care ea se va redefini sau ne vom mulțumi cu postura de spectatori.
Pretenția noastră de a valorifica poziția geostrategică relevantă la Marea Neagră și de a juca în acest areal nu este suficientă. Unul din marile riscuri de care trebuie să fim conștienți este acela ca Marea Neagră să devină ea însăși mai puțin relevantă în contextul dezbaterii strategice globale și doar o idee secundară pentru marile puteri care se vor confrunta pe multiple alte planuri. Chiar dacă în acest moment, inclusiv prin eforturile României, Marea Neagră este în atenția partenerilor occidentali în mai mare măsură decât în trecut, să nu uităm că înainte de războiul din Ucraina a fost destul de dificil pentru diplomația românească să atragă atenția aliaților asupra importanței strategice a acestei regiuni.
În următorii ani ne așteaptă dezbateri majore care țin de viitorul Uniunii Europene și întărirea acesteia, de competitivitate, de relația transatlantică, de reașezarea geografiei unei lumi care se îndreaptă mai degrabă spre multipolaritate după ani de unipolarism post 1989, de importanța unor continente precum Africa sau America de Sud, de consecințele globale ale schimbării climatice, inclusiv o competiție acerbă pentru controlul zonei Arctice și, până la urmă, de ceea ce se va constitui ca o nouă ordine mondială. Nu știm care sunt răspunsurile noastre la toate aceste teme.
Ele nu au fost discutate la modul real în spațiul politic și public românesc până acum, așa cum nu au fost dezbătute cu adevărat nici teme legate de riscul declinului democratic, de lupta între democrație și autoritarism, de evoluțiile tehnologice, în special în domeniul inteligenței artificiale, și consecințele lor. Întrebarea este vom dezbate aceste teme sau nu? Și mai ales când, pentru că orice amânare ne face să rămânem în urma vremurilor.
În al treilea rând, percepția lipsei unei politici externe consistente alimentează în plan intern curentul politic artificial numit „suveranist”, dar care de fapt este unul izolaționist și anti-occidental. Mesajul că România este un „executant”, că nu are o voce în plan european și global, face parte din arsenalul discursiv al curentelor politice naționalist-extremiste. Acest mesaj are rezonanță la o categorie de public destul de largă, care consideră că România ar fi un partener de rangul doi în Uniunea Europeană, că politicienii ei nu fac decât să execute ordinele venite de la Bruxelles și Washington și că nu știu să se lupte pentru ceea ce în mod indefinit se numește „interesul național”.
Refuzul politicienilor de a vorbi deschis despre aceste lucruri, de a-și motiva public deciziile și de a le explica a contribuit semnificativ la frustrările acumulate în rândul alegătorilor. Spre exemplu, în cazul războiului din Ucraina, spre deosebire de alte state din Europa Centrală și de Est, precum Polonia și Țările Baltice, unde autoritățile au făcut un efort de comunicare și au explicat de ce și cu ce exact susțin Ucraina și cum este relevant sprijinul pentru Ucraina pentru propria populație, în România autoritățile nu au făcut acest lucru. Ba mai mult, în unele cazuri publicul românesc a aflat informații mai repede de la autoritățile ucrainene decât de la cele române. Lipsa de comunicare a lăsat loc liber răspândirii teoriilor conspiraționiste și propagandei și a furnizat terenul propice pentru amplificarea nemulțumirilor și mesajelor naționalist-extremiste și anti-occidentale.
Dacă partidele antisistem au monopolizat criticile la adresa politicii externe românești este și pentru că forțele politice democratice, care se definesc drept pro-occidentale și pro-europene, nu au avut pe agendă o preocupare reală de adaptare a politicii externe în pas cu evoluția sistemului internațional și s-au complăcut într-un discurs conform, „politically correct”, fără niciun fel de imaginație. Pe acest fundal, într-un anumit public și-a făcut loc treptat, din păcate, nostalgia politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu, respectiv referințele la un trecut în care „România era o țară importantă”, cu relații cu marile puteri, America, China, Marea Britanie, cu rol în diverse zone ale globului. Există în această categorie de public o frustrare legată de lipsa actuală de relevanță a politicii externe a României.
În fine, a ajuns un truism să spunem că trăim într-o lume divizată. Dar natura diviziunilor s-a transformat. Spre deosebire de perioada Războiului Rece, faliile nu mai sunt doar externe, între state, ci și în interiorul societăților. Liniile de demarcație s-au schimbat în raport cu secolul trecut. Astăzi, state cu ideologii, organizări și tradiții istorice diferiteconstruiesc alianțe pe baza intereselor comune de a schimba arhitectura globală și de a redefini ordinea mondială. Influența statelor și capacitatea lor de a sta la masa negocierilor nu mai este dată doar de puterea militară sau de dimensiunea lor, ci și de capacitatea de a acoperi o nișă strategică, de a deveni indispensabile printr-un mix de atuuri economice și poziționare geostrategică.
Pe de altă parte, în interiorul Europei a apărut o nouă diviziune. Este suficient să ne uităm la faptul că rezultatele alegerilor din acest an din diverse state europene(Germania, România, Portugalia, Polonia), dar și din Canada sau Australia, au fost interpretate prin prisma apropierii sau distanțării de orientarea ideologică a noii administrații americane instalate după alegerile de anul trecut. Indiferent dacă acest filtru de interpretare reflectă realitatea din teren sau este un narativ inventat de analiști sau o retorică electorală asumată de unii candidați, asistăm la o polarizare în raport cu tipul de conservatorism al noii administrații americane, politica sa externă și „replicile” sale din alte state.
Tensiunile dintre Statele Unite și Uniunea Europeană vor testa decidenții europeni în anii ce vin. Suntem pe un teren impredictibil, așa cum o arată, spre exemplu, războiul tarifelor. Chiar dacă nu ni-l dorim și facem toate eforturile pentru a-l evita, scenariul în care SUA se îndepărtează de Europa nu este deloc exclus. Chiar și transformarea acestei relații dintr-una bazată pe afinități, valori și obiective comune într-unatranzacțională va pune presiune pe Europa.
Pentru România această nouă realitate aduce o provocare suplimentară, în condițiile în care politica ei externă s-a bazat până acum pe ambii piloni – Parteneriatul Strategic cu Statele Unite și apartenența la Uniunea Europeană, respectiv componenta securitară și componenta de dezvoltare economică.
Este limpede că, cel puțin deocamdată, nu am reușit și nici măcar nu ne gândim cum să structurăm o atitudine în raport cu noua dinamică geopolitică. Constatăm la nivelul actorilor instituționali din România tentația de a rămâne inerțial în aceleași mesaje din anii trecuți, când realitatea era alta.
Toate aceste elemente, unele legate de dinamica internațională, altele de percepția publică internă, ar trebui să ne conducă la un proces de reflecție, de reconceptualizare a politicii externe românești, dar și de creare a unei infrastructuri administrative capabilesă susțină o politică externă puternică și coerentă.
Reflecția de ordin intelectual și conceptual ar putea pleca de la întrebarea cum ar arăta „România jucătoare” în plan internațional în anii ce urmează, care vor aduce o dinamică accelerată în geopolitica mondială și europeană.
