Marele Canion din Arizona, SUA, una dintre minunile naturale ale Pământului, s-a format pe parcursul a milioane de ani, prin puterea de eroziune treptată a fluviului Colorado. Aproape de Polul Sud al Lunii se află două canioane, fiecare comparabil ca mărime cu Marele Canion, care au luat însă naştere în urma unui proces foarte diferit, transmite Reuters.
Noile cercetări indică faptul că aceste canioane, situate într-o zonă numită bazinul de impact Schrödinger, pe faţa Lunii orientată perpetuu în direcţia opusă Pământului, au fost formate în mai puţin de zece minute de resturile de roci proiectate violent în aer la momentul la care un asteroid sau o cometă a lovit suprafaţa Lunii, în urmă cu aproximativ 3,8 miliarde de ani.
Impactul a degajat o energie de aproximativ 130 de ori mai mare comparativ cu cea a actualului inventar mondial de arme nucleare, potrivit geologului David Kring de la Lunar and Planetary Institute al Universities Space Research Association (USRA) din Houston, SUA, autorul principal al studiului publicat marţi în revista ştiinţifică Nature Communications.
Oamenii de ştiinţă au cartografiat canioanele cu ajutorul datelor obţinute de sonda spaţială Lunar Reconnaissance Orbiter a agenţiei spaţiale americane NASA şi apoi au folosit modelarea computerizată pentru a determina direcţiile spre care s-au îndreptat resturilor zburătoare şi viteza lor. Cercetătorii au descoperit că resturile s-au deplasat cu o viteză de până la 3.600 km/h.
Unul dintre canioane, denumit Vallis Planck, măsoară aproximativ 280 km lungime şi 3,5 km adâncime. Celălalt, denumit Vallis Schrodinger, are aproximativ 270 km lungime şi 2,7 km adâncime, notează Reuters, citată de Agerpres.
Obiectul care a lovit Luna ar fi avut un diametru de aproximativ 25 km
Impactul a avut loc în timpul unei perioade marcate de „bombardamente” intense în centrul sistemului solar cu roci spaţiale care ar fi fost dislocate în urma unei modificări a orbitelor planetelor gigantice - Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun -, eveniment care ar fi avut loc la acea vreme.
Se estimează că obiectul care a lovit Luna avea un diametru de aproximativ 25 km, mai mare decât asteroidul care a lovit Pământul în urmă cu 66 de milioane de ani şi a adus sfârşitul pentru dinozauri.
„La momentul la care asteroidul sau cometa de impact a lovit suprafaţa selenară, a excavat un volum imens de rocă care a fost lansat în spaţiu, deasupra suprafeţei lunare, înainte de a se prăbuşi înapoi. Aglomerări de rocă din această perdea de resturi au lovit suprafaţa într-o serie de impacturi mai mici, creând astfel canioanele. Resturile au acoperit peisajul, adiacent canioanelor”, a spus Kring.
Canioanele arată ca nişte cicatrici formate în linie dreaptă pe suprafaţa Lunii, extinzându-se către exterior de la un crater de impact mare şi rotund. În vecinătate există şi alte cratere mai mici, formate în urma altor evenimente de impact.
Luna încă poartă aceste cicatrici pe suprafaţa sa, în timp ce Pământul nu le mai are deoarece acesta îşi „reciclează” suprafaţa
Acest eveniment a marcat unul dintre ultimele impacturi de proporţii asupra suprafeţelor Lunii şi Pământului în timpul acestei perioade de „bombardament” din sistemul solar timpuriu. Luna încă poartă aceste cicatrici pe suprafaţa sa, în timp ce Pământul nu le mai are deoarece acesta îşi „reciclează” suprafaţa, în cadrul unui proces geologic numit tectonica plăcilor.
Partea exterioară a planetei noastre este alcătuită din plăci de rocă de mărimea unui continent, care se deplasează foarte încet. În punctele în care se întâlnesc, o placă se scufundă sub cealaltă, trimiţând roca ce se află la suprafaţă la mare adâncime. Luna, un corp ceresc mai puţin dinamic, nu prezintă această tectonică a plăcilor.
Noile descoperiri au relevanţă pentru explorarea selenară, în următorii ani. Bazinul de impact Schrodinger este situat în apropierea zonei de explorare vizată de misiunea Artemis a NASA, care intenţionează să plaseze astronauţi pe Lună pentru prima dată de la aselenizările Apollo din anii 1970.
„Deoarece resturile de la impactul Schrodinger au fost propulsate departe de Polul Sud lunar, rocile vechi din regiunea polară vor fi la suprafaţă, sau aproape de suprafaţă, de unde vor putea fi colectate de către astronauţii misiunii Artemis. Astfel, va fi mai uşor pentru astronauţi să colecteze mostre din cea mai timpurie epocă a istoriei Lunii”, a spus Kring.
Aceste roci le vor permite oamenilor de ştiinţă să testeze ipoteza conform căreia Luna s-a format după ce un mare obiect de impact s-a ciocnit cu Pământul şi a trimis material topit în spaţiu, precum şi ipoteza conform căreia suprafaţa Lunii a fost iniţial un ocean de magmă, a precizat Kring.
Editor : Liviu Cojan
